February 11

Tesutul adipos este util organismului in special pentru izolarea termica pe care o ofera, prin stocarea de energie (sub forma de trigliceride) fiind intalnit in special in tesutul subcutanat dar si in jurul unor organe precum rinichi, ficat si intre fibrele musculare.

Celulele adipoase incep sa se formeze in cursul celui de-al treilea trimestru de sarcina, iar un lucru interesant este faptul ca celulele adipoase nu isi maresc numarul pe perioada vietii de adult ci doar volumul, aceasta crestere fiind estimata la valori de pana la 1000 de ori mai mari fata de valoarea initiala.

Adipose-stem-cells

Un lucru relativ recent descoperit este acela ca la adult aproximativ 10% din celulele adipoase se reanoiesc anual in functie de indicele de masa corporeala. Astfel o persoana obisnuita poate stoca in tesutul adipos aproximativ intre 60.000 si 100.000 calorii, numarul de celule care realizeaza aceasta stocare fiind in jur de 25 – 30 miliarde celule, ajungand in cazul persoanelor obeze pana la o valoare de 360 miliarde.

Tesutul adipos este format din doua tipuri de grasime si anume: alba si bruna. Cea alba este folosita de organism pentru functia de stocare pe cand cea bruna este folosita pt producerea de caldura datorita mitocondriilor pe care le detine. Acest tesut brun este intalnit in special la nou nascut iar cu timpul se transforma in tesut adipos alb pe perioada adolescentei. Cu toate acestea ultimele studii releva faptul ca procentul de tesut adipos brun ar putea fi mai mare decat se credea initial si ca ar putea fi implicat in promovarea obezitatii deoarece acesta este reprezentat intr-o cantitate mult mai mica la indivizii cu IMC mare.

Studiile efectuate pe soareci au evidentiat ca, odata cu exprimarea proteinei mitocondriale care face aceasta transformare posibila (proteina activata de dieta!) soarecii au dezvoltat o rezistenta la obezitate. Astfel, cel putin in teorie, daca am putea bloca aceasta transformare a tesutului brun, energia in exces nu ar mai fi stocata ci transformata direct in caldura.

Revenind la adipocit remarcaam ca acesta este o celula unica, cu foarte putina citoplasma, un nucleu mic si mult loc pentru stocare (aproximativ 85% – vezi imaginea), exprimand la suprafata nenumarati receptori pt inuslina si glucagon si nu numai. La inceput a fost considerata doar o celula de stocare, eliberand energie in masura nevoilor, dar ulterior s-a demostrat ca acesta celula are rol endocrin, secretand diferite substante numite adipokine.

In 1987 Siiteri a corelat functia endocrina a celulelor adipoase cu dezvoltarea cacerului de san si a cancerului genital sustinand ca adipocitele secreta de asemenea estrogen, punand la risc persoanele obeze.
Resistina si visfatina reprezinta doua noi molecule implicate in dezvoltarea diabetului de tip 2 interferand cu toleranta la glucoza, nivelul lor fiind mult crescut la persoanele obeze. Aceasta teorie este sustinuta de diferite experimente in care diabetul a fost indus intentionat la soareci.

Cu toate ca initial rezultatele au fost promitatoare experimentele facute pe subiecti umani 3 ani mai tarziu au avut rezultate dezamagitoare, rezultate care ar putea fi explicate prin diferentele dintre specii, gena implicata prezentand o compatibilitate de doar 59%.

Visfatina, molecula cu rol de hormon, este secretata in mare parte de grasimea viscerala si se pare ca are proprietati asemanatoare insulinei, scopul ei principal fiind stimularea muschiul si a celulelor adipoase in sensul stocarii glucozei si impiedicarii eliberarii acesteia din ficat.

Spre deosebire insa de insulina nivelul acesteia in celule este constant, indiferent de aportul alimentar, nivelurile intracelulare sunt mult mai mici iar actiunea asupra receptorilor de insulina se realizeaza prin alt mecanism decat cel competitiv.

Cu toate ca studiile sunt inca in curs de desfasurare ideea este ca aceste adipokine ar putea intra in cadrul tratamentului diabetului de tip 2 precum si a obezitatii.

In concluzie putem remarca faptul ca dupa ce ani de-a randul celula adipoasa a fost vazuta doar ca o celula destinata stocarii este privita acum ca o celula dinamica care contribuie in mod activ la homeostazia organismului.